Sunday, February 5, 2012

Micul Print (piesa de teatru)

Probabil una dintre cele mai frumoase povestiri asternute pe hartie. Atat pentru copii cat, mai ales, pentru copii din oameniii mari. Opera pilotului Antoinne de Saint-Exupery, Micul Print a reprezentat pentru mine o farama din copilarie. Am avut povestea pe disc (vinil) pe care o ascultam inainte sa adorm, iar de-a lungul timpului am cumparat numeroase exemplare, pe care le-am facut cadou, cea mai recenta fiind chiar de Craciun, cea cu ilustratiile originale ale autorului intr-o editie de colectie.

Nu mica mi-a fost bucuria cand am fost invitat la piesa de teatru cu acelasi nume de la teatrul Odeon, vineri 3 februarie. Am asteptat cu interes ziua respectiva, fiind curios de viziunea interpretarii. Si  pot spune ca am fost usor dezamagit. Si nu am fost singur, se mai citeste si pe fetele oamenilor. Poate ca dinamismul american de care nu pot sa ma despart ma face sa fiu prea subiectiv. O distributie cel putin interesanta, unde as vrea sa-i amintim pe Pavel Bartos (cred ca e un actor bun, cu mult peste ce ne lasa sa vedem la TV ca prezentator si in serialele alea) si vocea patrunzatoare a lui Vlad Zamfirescu, autorul si naratorul povestii. Iar ca aparitii, au fost doar proiectii (de unde si o remarca amuzanta auzita la iesirea din teatru, anume ca astia acum beau, mananca iar prostii merg prin frig la teatru) pe un norisor ce facea parte din decorul poate un pic minimalist al scenei, singurul actor in carne si oase fiind micul print, pustiul Alexandru China-Birta. Un rol care probabil nu l-a lasat sa ofere potentialul pe care-l are. 

Poate ca ar fi meritat o viziune un pic mai optimista, un pic mai deschisa, cu un decor mai colorat si mai mult "acting" propriu zis. Playback-ul si proiectiile au facut din piesa asta mai mult un film. Principalul lucru pe care l-am apreciat de altfel. Dar, nu cred ca am fost vreodata la vreun spectacol de teatru unde sa nu fi fost o cat de mica interactiune dintre actorii de pe scena si public. Tin minte, odata, cu scoala generala cand am fost la Ion Creanga. Nu mai stiu ce piesa era, dar dialogul ajunsese undeva unde trebuiau sa decida in ce directie vor trage cu tunul -era unul pe scena-. Cum eram copii obraznici si faceam zgomot, unul dintre actori a spus "ce ar fi sa-l indreptam spre scena?". Am cam tacut de atunci....